Un roman postmodern curat, limpede, sofisticat, dar fara ifose. Un artificiu literar dintre cele mai traductibile. O recuperare sintetica si plina de umor a emblemelor esentiale ale Romaniei post-comuniste. Acestea ar fi, în rezumat, calitatile cartii lui Ioan T. Morar, Lindenfeld*, la care trebuie adaugata observatia, si ea favorizanta, ca rar le gasim intrunite intre copertile aceleiasi carti.
Banatean fidel, autorul ar fi putut semna o reconstituire afectuoasa, eventual pigmentata ludic, asa cum ar fi scris Daniel Vighi, sau una umbros-reflexiva si carturareasca in stilul lui Livius Ciocarlie. In Lindenfeld suntem departe de ambele modele. Ioan T. Morar prefera re-scrierea realitatii, corectarea ei (cum spune in prefata Marius Chivu) si o face cu o gratie unica, justificata de o surprinzatoare privire de sus, care exclude implicarea patetica, judecata morala si politica explicite, adica orice risc de contaminare participativa. Atitudinea lui e a unui eu creator in pozitie demiurgica si in dispozitie infantila, care ia totul de la inceput, de aceasta data in gluma. Lumea pe care o face - ca la carte, in sapte zile - va trai tot sapte zile, plus vreo doua-trei, de vesela si nepasatoare extinctie. Doar un nor bizar, laptos, gros si sacaitor, care coboara inexplicabil peste Lindenfeld in ultimele secvente ale romanului, va strajui aceasta scurta apocalipsa, amestecand la loc contururile lumii in pasta informa a pustiului initial. Dar sa rezumam povestea:
Un svab din Lindenfeld parasise prospera localitate la 17 ani, in noptile negre ale deportarii nemtilor banateni in Siberia. Klaus Bernath a pribegit apoi prin lume, facand avere in Venezuela cu banii refugiatilor nazisti de acolo, intre care se ascunsese cu o biografie de imprumut: fost SS-ist fugar. Pentru un neamt, fie el si din Banat, parea singura identitate plauzibila la vremea respectiva. I