- Editorial - nr. 140 / 19 Iulie, 2005 Pe masura ce apele au inceput sa se retraga, s-au vazut, tot mai mult, urmele dezastrului in toata hidosenia lor. O Romanie cu trei valuri de inundatii catastrofale in cele doar aproape sapte luni trecute din acest an, in localitati de prin Banat, Oltenia si Moldova, se afla acum intr-o stare sora cu perplexitatea. Moldova, saraca Moldova, cu satele cu romanii cei mai nevoiasi, a fost cea mai lovita. Nedrept. Direct in inima. Apele involburate au luat si au inghitit 20 de vieti. Unii nu inteleg si se mira ca au existat semeni de-ai nostri care au ramas in calea urgiei apelor, preferand moartea in locul salvarii si al unei maini intinse. Se mira de acest refuz doar cei care habar nu au pe ce lume traiesc in aceasta viata, cei care nu cunosc adevarata psihologie a taranului. Ei au ramas sa moara acolo, pe palma aceea de pamant mostenita de la inaintasi, castigata de inainte - mergatori dupa razboaie sau cumparata cu banutii adunati cu truda, acolo unde s-au nascut, au crescut, si-au intemeiat familii, au venit pe lume copiii lor, le-au murit si si-au ingropat parintii, mosii si stramosii. Saraci, lipiti pamantului, pe unii nu i-a lasat inima sa-si paraseasca animalele si au murit alaturi de ele. Poate ca unii dintre acesti batrani au facut razboiul, poate le-a trecut glontele ucigas pe la ureche. Acum, pentru ei moartea a avut ochi de ape. Am vazut fetele acelea brazdate de suferinta, cu ochii infundati in orbite de atata nesomn si ingrijorare. Am privit, cu respectul cuvenit, acele maini trudite, in care pamantul a intrat pentru totdeauna, semn de recomandare si "carte de vizita" pentru truditorii ogorului. Am urmarit tacerea aceea grea, multe spunand, a femeilor cu ovalul fetei cuprins in culoarea neagra a broboadelor doliului. Unii nici macar nu mai au unde sa se intoarca. "Acolo era casa mea!" _ spune un sinistrat, aratand cu