- Cultural - nr. 140 / 19 Iulie, 2005 Istoria se scrie cu jertfa, cu lacrimi, cu infrangeri si cu victorii. Istoria se scrie cu istorie. Iar atunci cand langa tine exista o istorie vie n-o lasa sa treaca in pustiul uitarii! Ea va avea intotdeauna lumina si misterul biruintei. Mi-a fost dat sa restitui lumii o mica parte din incercarile si marturisirile unui om _ bunicul meu, Ioan Porime _ care a luptat in Al Doilea Razboi Mondial, care a mers pana la capat, pana acolo unde osteneala si lupta cea buna l-au asezat pe calea spre mantuire. Relatarile lui nu pastreaza o ordine cronologica. Unele nu sunt localizate in timp, altele nu sunt localizate in spatiu, toate descriu fapte, esenta de fapte, pentru ca sunt foarte scurte, poate si din dorinta de a trece cat mai repede peste evenimentele care dor, peste pribegia razboiului. I-am urmarit privirea in timp ce-mi povestea despre razboi. I se aprindeau lumini in ochi cand vorbea despre viata, ii apareau umbre cand vorbea despre moarte, privea cu inversunare, cu revolta, dar niciodata cu ura. Abia acum inteleg de ce spunea Aldous Huxley ca "exista dureri ce nu pot fi marturisite si suferinte cu care te poti mandri". Bunicul aproape ca se mandrea. Imbratisa in gand pamantul, cu lacrimi, cu ochii inchisi, nu-l vedea niciodata ca pe un mormant al lui, n-a acceptat niciodata ca acel pamant, care chiar daca nu era al patriei lui ar putea ramane sub el. L-a privit ca pe un adevar, s-a impacat cu el, cu sangerarile lui. Era o datorie, era o porunca! A retrait momentele relatate ca si cand s-ar fi intamplat acum. L-am simtit departandu-se si apropiindu-se de trecut, inaintand spre intinderi de care n-a putut niciodata sa se apropie, spre fapte pe care nu le-a putut niciodata implini. I-am simtit puterea cu care a gasit leacul acolo unde durerea era mai mare, iuteala cu care a intins mana atunci cand aproapele, fie e