Locuiesc foarte aproape de Cotroceni si totusi, pana aseara, nu m-am aventurat niciodata pe strazile lui, asa cum, de pilda, n-am calcat niciodata in Primaverii. Exista zone in jurul nostru care par deschise si accesibile oricui, dar care sunt de fapt inconjurate de un fel de tabuuri mentale: stii ca n-ai ce cauta acolo, ca nu sunt, cum se zice, de nasul tau.
Omul simplu nu intra niciodata, de pilda, intr-o galerie de arta sau intr-un restaurant mai cochet. Dac-ar face-o, l-ar cuprinde un fel de panica, asemeni celei a copilului care se aventureaza dincolo de spatiul sau de joaca familiar. Cei mai multi bucuresteni sunt oameni care-au venit de la tara si si-au reconstituit satul natal intr-o mica zona a Capitalei, din care nu ies niciodata.
Intra vreunul in muzee, in baruri, in magazinele de lux? Poate ca o data pe an si-ar permite-o, dar in mintea lor e o bariera de netrecut catre acele domenii. Este, oarecum, si cazul meu: am umblat, in toata lumea, prin locuri chiar mai luxoase decat Cotrocenii, dar acelea nu erau despartite de mine prin peretele de sticla al legendei.
Exista case pe care cred ca nu le merita nimeni. Nu mi-am putut niciodata imagina un om destul de bun, de minunat, de intelept ca sa merite sa locuiasca in cateva dintre locuintele vechi, nobile, opulente, pline de stil si istorie, ridicate candva inainte de 1940.
Ingalbenite, acoperite de iedera, cu tacute curti interioare, le intalnisem in diverse crampeie de Bucuresti care-au scapat, in anii ’80, de masacru. Le iubeam cu pasiunea resemnata a copilului sarac care priveste bradul impodobit luminand la o fereastra indepartata.
Dar azi-noapte, plimbandu-ma prin "Cotroceniul profund", cum il numea prietenul meu, nativ al cartierului, am avut sentimentul ca toate acele vile de la sosea, din Floreasca sau din alte zone se ridicasera cumva de pe
