După 1990, când, în fine, se putea vorbi liber la televizor, la una din emisiunile lui Iosif Sava a apărut Petru Creţia. Invitatul avea ceva în plus faţă de alţii, şi mi-a trebuit un timp să-mi dau seama despre ce e vorba: era spectacolul unui om care spune exact ce gândeşte, care se dezvăluie fără nici un fel de calcul, de conştiinţă a ochiului public sau de oprelişti interioare. Era ca şi cum ar fi fost o discuţie intimă, între prieteni care se ştiu de o viaţă sau ca şi cum oaspetele ar fi vorbit cu sine însuşi. Televiziunea nu favorizează exerciţii de tipul mon coeur mis ŕ nu: Ai o anumită răspundere atunci când vorbeşti unui public numeros şi cred că o minimă cenzură e, în cele mai multe cazuri, binevenită. Petru Creţia se livra generos, dezlegat de firele invizibile care, orice s-ar spune, ne permit, în lume, numai anumite mişcări şi numai anumite cuvinte. Am aflat mai târziu de unde venea acea calmă splendoare confesivă a lui Petru Creţia: el nu vorbea în faţa unui public, nu vorbea în faţa unor camere de filmat, vorbea în faţa morţii. Se ştia grav bolnav şi, ca-ntr-un vers din Eluard, în faţa ei nu mai putea câştiga sau pierde.

Dacă evoc aici figura unui om pe care nu l-am întâlnit niciodată în realitate este însă din alt motiv. Ce mi-a rămas în amintire din imaginea lui de la acea ,serată muzicală" este un anumit fel de a lua o carte în mână, de a o răsfoi, de a se opri la un paragraf şi de a-l parcurge cu ochii dintr-o dată. Era în gesturile lui elegante un întreg trecut, o întreagă bibliotecă citită, toate manuscrisele eminesciene, o lungă dragoste de cititor fin, de om care a căutat să înţeleagă. Sunt lucruri care nu se pot mima, sunt gesturi care nu înşală. Din felul în care deschide un om o carte îţi poţi da seama mai sigur decât dacă l-ai aşeza la un detector de minciuni cât a citit şi mai ales cum a citit. Cât se pricepe la cărţi şi c