REPORTER IN TIGAIE Exista putine locuri unde nu ti-e rusine sa fii un pic copil. Unul dintre acesta este, cu siguranta, cofetaria. O lume feerica pe care o admiram atat de mult, dar pe care nu o cunoastem prea bine.
De multe ori m-am gandit ca doamnele de la cofetarie sunt niste zane bune care miros a vanilie si care, prin puterea unei baghete magice, prepara toate deliciile pe care le mancam din ochi cand trecem pe langa vitrinele magazinelor de dulciuri si prajituri. Ca sa verific daca este cu adevarat asa, am pasit cu un sac de intrebari pe un taram misterios: laboratorul de cofetarie. Dar nu un laborator oarecare, ci unul cu o traditie de mai bine de un secol si jumatate. Doamna Victorita, sefa laboratorului, este cea care a mostenit cartea de retete de la ucenicul celui mai mare bucatar pe care l-au cunoscut vreodata Bucurestii, Grigore Capsa.
PRIMUL PAS. Am imbracat un halat invizibil croit din panza de vanilie, cacao, martipan si multe, multe alte ingrediente care mi-au facut copilaria fericita. Si astfel, pasind cu incredere, am intrat in poveste.
Noua mesterite mari si cu Victorita zece, care le si intrece, as putea spune, parafrazand o veche balada. Da, sunt noua cofetare si partisere care alearga de colo, colo prin bucataria nu prea mare. Una face trufe, alta imbraca nuga in ciocolata, a treia face fondante, a patra taie portocale pentru tartele de fructe. Fac totul cu o viteza ametitoare. De parca as fi intr-un film care se deruleaza prea repede. Nimeni nu sta locului. Nici macar eu. Trebuie sa fug dupa ele sa vad ce si cum fac.
Chiar daca am fost prevenita sa nu cer retete, tot am de gand sa fur macar un pic din aceasta meserie. Din vorba in vorba, aflu ca de fapt retetele frantuzesti sunt in mintea lor, cu cantitati, cu timp, cu tot. Planul meu s-a ruinat. Insa am primit despagubiri materiale, am gustat din toate prajiturile si b
