Mario Vargas Llosa se referă în eseul lui despre Adevărul minciunilor la decizia inchizitorilor spanioli de a interzice importul sau publicarea romanelor în proaspetele colonii, sub cuvînt că minciunile pe care romanele le povestesc ar prejudicia sănătatea morală şi spirituală a indienilor. Romancierul declară că şi-a dat seama destul de tîrziu că inchizitorii ar fi înţeles înaintea criticilor şi a romancierilor înşişi ,natura ficţiunii şi tendinţele ei răzvrătitoare" (traducere de Luminiţa Voina-Răuţ). Eu cred că, totuşi, dacă au înţeles cu adevărat ceva, inchizitorii au făcut-o într-un mod opus criticilor sau romancierilor: pornind, foarte probabil, ca şi aceştia, de la constatarea că oamenii citesc romane din cauză că nu se resemnează să nu trăiască vieţi imaginare (formula minunată este a lui Vargas Llosa), Sfîntul Oficiu a văzut în romane nu un teritoriu al adevărului minciunilor, ci, din contra, unul al minciunii adevărurilor. Noi interpretăm, împreună cu Vargas Llosa, scrînteala unor mari ctitori de romane, ca Don Quijote sau Madame Bovary, drept o ,atitudine care onorează specia umană", un idealism admirabil în nobleţea lui, în vreme ce inchizitorii deplîngeau într-o atare scrînteală a noilor lor supuşi o probă de pierdere a simţului realităţii şi o boală a spiritului. Aici este toată diferenţa de înţelegere a naturii ficţiunii romaneşti dintre inchizitori şi criticii literari.
O diferenţă plină de consecinţe. Vargas Llosa susţine pe bună dreptate că oamenii, care trăiesc în istorie, au nevoie de adevărul minciunilor romaneşti. Societăţile democratice (sau, cum le numeşte Karl Popper, deschise) cultivă paralelismul dintre adevărul istoric şi minciuna ficţiunii, fără să le amestece, în vreme ce societăţile totalitare, închise, bazate pe un fundamentalism oarecare, religios ori ideologic, nu disting niciodată planul istoric de acela fictiv,