Îmi promisesem încă demult să nu mă pronunţ public despre cel de-al doilea volum al Jurnalului lui Mircea Cărtărescu. Prea m-au hărţuit & probozit prietenii cu ocazia recenziei la primul volum, publicată în ,Ziarul de duminică", 22 iun. 2001 şi reluată în Literatura română în postceauşism, p. 448 ş.u. Pe urmă, eleganţa cu care Mircea Cărtărescu a ştiut să treacă peste ,incident", nu doar în dedicaţii pe volume ulterioare, dar mai ales în felul prietenesc în care a acceptat colaborarea ca editorialist la suplimentul ,Litere, arte & idei" în 2003 a avut darul să mă culpabilizeze o dată mai mult.

În fine, a trebuit să capitulez în faţa poziţiilor noastre antipodice. Mircea Cărtărescu declară că ,motivul principal pentru care m-am hotărât să public Jurnalul (care este de fapt coloana vertebrală a scrisului meu) este unul pur estetic: pentru expresivitatea lui literară". Or, interesul meu de lectură este - dimpotrivă - unul istorico-literar, de sociopsihologie a epocii. Este, prin urmare, absolut nedrept să citeşti un jurnal redactat kafkian cu lentilele aburite de plăcerea cu care citeşti jurnale gen Argetoianu, Monica Lovinescu, Mircea Zaciu etc.

A trecut vremea, Mircea a trecut şi el de la ,LA&I" la ,Elle", apoi la ,Jurnalul naţional", i-am recenzat cu plăcere Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (ZD, 8 aug. 2003) şi De ce iubim femeile (ZD, 28 ian. 2005), redactând între timp capitolul Mircea Cărtărescu din Dicţionarul General al Literaturii Române. Nici un ecou la cele favorabile: ca, de altfel, 90% din scriitorimea noastră, şi Cărtărescu vede din şvaiţer exclusiv găurile, niciodată caşcavalul. Aşa se face că, din toată analiza din DGLR, care nu ocolea nici cuvântul ,geniu", nici calificativul ,capodoperă" ş.a.m.d., el a extras numai judecata negativă la Jurnal. Mai mult: o consideră croită cu tăietură pamfletară, ceea ce mi s-a părut inad