Cine este Paula Ribariu? Cum reuşeşte ea să transforme o fiinţă delicată şi sfioasă, o persoană timidă şi de o civilitate rar întîlnită, într-un luptător neînfricat şi într-un model de rigoare morală şi de solidaritate profesională, cum reuşeşte să adune în jurul ei oameni atît de diferiţi şi de unde îi vine energia de a lupta cu impostura şi cu veleitarismul, iată cîteva întrebări de al căror răspuns poate depinde însăşi diagnosticarea disfuncţiilor vieţii noastre publice de astăzi şi chiar primul pas către tratament. Obstinaţia de a scoate o publicaţie în zece exemplare, analiza unor probleme grave care viciază timpul în care trăim, identificarea subtilă a oazelor de normalitate în deşertul unor imense confuzii, intră, prin însăşi circulaţia lor extrem de restrînsă, de-a dreptul confidenţială, mai degrabă într-o zonă a magiei decît într-una pragmatică şi devine, pe nesimţite, nu un act punitiv, ci unul exorcizator. În contextul luptei pe care Paula Ribariu, acest David transparent şi fragil, a angajat-o cu Muzeul Naţional de Artă Contemporană, cu acest Goliat infatuat, semidoct şi dogmatic, întrebarea de la început este pe deplin legitimă. Textul care urmează, comentariu mai vechi la o expoziţie a Paulei Ribariu, încearcă să readucă în discuţie o prezenţă artistică remarcabilă şi o conştiinţă profesională pe măsură. Aşadar: cine este Paula Ribariu?

Prima întrebare care se naşte în faţa picturii Paulei Ribariu este dacă această pictură încearcă să rememoreze trecutul sau intră mai degrabă în zona anticipaţiei, dacă este un sondaj al originilor ori o provocare a viitorului? Pentru că oricîtă detaşare estetică ne-ar însoţi privirea şi oricît scepticism ne-ar clătina permanent conştiinţa receptării, un lucru este sigur: un asemenea discurs obligă la reconsiderarea mesajului, la efortul de a pătrunde sensul, la transgresarea limbajului ca realitate în