Cazul neologismului mass-media e bine-cunoscut: cuvîntul este un împrumut din engleză, nu tocmai recent, folosit extrem de frecvent în mai multe registre ale limbii şi care pune încă destule probleme de adaptare şi fixare. Dificultăţile de adaptare sunt obiective, produse de un amestec incomod de familiaritate şi alteritate, atît în chestiunea raportului dintre scriere şi pronunţare, cît şi - mai ales - în cea a raportului dintre sens şi formă; sursa e o sintagmă din engleză, dar elementele componente sînt latine: mass provine indirect din latină, prin intermediul francezei, în vreme ce media este chiar un latinism cult. Pronunţarea specific engleză este transpusă, adaptată în grade diferite, deoarece cuvîntul e destul de transparent şi permite o lectură potrivit normelor româneşti ale corespondeţei scriere-pronunţare. În uzul românesc actual circulă două variante de pronunţare: şmas'mediaţ şi (mai apropiat de engleză) şmas'midiaţ. Prima formă - cea mai răspîndită, confirmînd asimilarea fonetică a cuvîntului - a fost validată de ediţia din 1982 a DOOM şi este confirmată de ultima ediţie (2005) a dicţionarului. Pronunţarea şmidiaţ continuă totuşi să circule, fapt inevitabil atîta vreme cît tendinţa culturală actuală este de a păstra termenii de origine străină, mai ales anglicismele, într-o formă cît mai apropiată de cea de origine; pronunţarea midia are pentru mulţi conotaţii pozitive, legate de prestigiul cultural al cunoaşterii englezei. Din punct de vedere ortografic, scrierea cu cratimă este o îndepărtare de etimon, motivată de faptul că în română elementele componente sînt persepute ca asociate stabil; cratima se explică şi prin influenţa ortografiei franceze, limbă care a servit de intermediar pentru impunerea anglicismului.

Mai complicată este însă chestiunea adaptării morfologice: cuvîntul mass-media este un caz tipic de neconcordanţă între