Prînzul ecumenic are a face cu dogmatismul cam cît purced dietele noastre de azi din reţetarele cuhniilor mănăstireşti. Sau cît se apară îndărătul canoanelor (excepţiile ţin de încălecarea timpurilor...) părerile mai noi despre credinţe. Încă e, fireşte, o anume strîmtorare în vorbirea despre cele sfinte dar, totuşi, rupînd cadenţa ajunărilor şi-a dezlegărilor la dulce, de religie se poate discuta şi cu (sau de) poftă. Că-i aşa o arată un studiu recent al Ancăi Manolescu, Europa şi întîlnirea religiilor, apărut la Polirom, cu un cuvînt însoţitor semnat de Andrei Pleşu. Un eseu elegant, fără crispări şi obtuzităţi calp-savante, lucrat cu un soi de envie care mai că-ţi face-n ciudă. Citindu-l, îţi spui că la fel or fi arătat, în Anglia lui Thomas a Beckett sau la Antimul Rugului aprins (distanţele de toată mîna contează prea puţin), însemnările pelerinilor. Ale oamenilor care, cîtă vreme iscodeau, pios, după afinităţi, nu căutau să se împace, din cuviincioasă delăsare, cu datul, ci voiau să înţeleagă, drumeţind.
De altfel, cartea de-acum stă, cu un colţ măcar, pe-o alta, mai veche cu trei ani, ,Locul călătorului". Simbolica spaţiului în Răsăritul creştin, ce a primit, în 2003, premiul pentru debut al României literare (pentru care pricină autoarea strecoară, în prefaţa de la Europa şi întîlnirea religiilor, nişte mulţumiri tîrzii, dar nu mai puţin plăcute...). Ceea ce ,croşetează" Anca Manolescu dintr-o bibliografie exhaustivă şi din întrebări puse cînd trebuie aduce a macrameu cu medalioane. Din plasa cu fir straşnic şi cu ochiuri rare ies în faţă Nicolaus Cusanus, René Guénon, Simone Weil şi André Scrima. Înainte, însă, de asta, eşti poftit să treci prin gîtul unei pîlnii, pe unde se întrec să încapă ,vederi" amestecate. Este, în fond, o metodologie acolo, met'hodos, care va să-nsemne nu că mergi pe un drum, ci, mai curînd, că i te alături, schimbîn
