E Joanne Kathleen Rowling un mare talent? Ce cred eu sau altul nu conteaza. Exista un singur judecator. Publicul. Iar verdictul nu se da pe loc, ci dupa doua, trei generatii de cititori. Talentul adevarat, geniul, rezista. Si criticii sint tot cititori ca noi, avind in plus puterea de-a „ingropa“ sau de-a urca in slavi o carte sau un autor. De cele mai multe ori, corect. Ce te faci insa cind o carte apare asa, „de sub radar“? Se duce vestea prin telefonul fara fir, din cititor in cititor, nu prin recenzii, nu prin campanii publicitare – si, hop, fara sa aiba ceva de spus „breasla“, succes epocal! Asa s-a intimplat cu primul roman din seria Harry Potter. Pina atunci, nimeni nu auzise de J.K. Rowling, profesoara somera, divortata si cu un copil, ajunsa prin voia sortii la Edinburgh, in Scotia. Unde, disperata ca nu gaseste o slujba convenabila, s-a agatat de un vis de care uitase aproape: sa scrie o carte. A inceput sa puna pe hirtie o poveste care sa-i placa si fiicei ei, cind va invata sa citeasca. Scria la o masa intr-o cafenea, unde chelnerii o lasau sa stea fara consumatie, intre doua interviuri pentru o slujba. Si era fericita.

Facea, in sfirsit, ce-i placea: povestea. Suficient de bine incit Consiliul Artelor din Scotia sa-i dea o mica subventie, pina termina primul roman (lucrul a durat cinci ani, timp in care a lucrat si ca profesoara de franceza). Suficient de bine incit sa gaseasca, in cele din urma, o editura care i-a cumparat cartea cu vreo 4.000 de dolari. (Ce? Doar atit?)

Problema e ca nimeni, oricita experienta ar avea, dar absolut nimeni pe lumea asta nu poate garanta ca o carte va avea succes. Mai ales cind e vorba de un debut. Cu J.K. editura si-a asumat un risc. Au dat lovitura, fara sa se astepte. Sint de condamnat ca au pus in functiune masina de marketing? Ca au „maximizat“ profiturile – ca sa aiba bani cu care sa riste iar, l