S-au instalat zilele caniculare de vara si Observatorul cultural, toropit si el, se intreaba cum poate sa-si tina treaz cititorul. Nu e usor, fiindca, daca vrem sa raminem fideli principiilor noastre, trebuie sa stam de veghe ca nici o zapuseala, nici un termometru cu al sau mercur, ametit de bataia soarelui, sa nu ne impinga inspre facil, inspre compromis. Vara, iarna, pe canicula sau pe ger, Observatorul cultural trebuie sa fie la post. Si sa observe.

Oboseala indusa de caldura ma face insa sa revin, lenes, la subiectul „intersectiilor“ trecute. Subconstient, simt ca este mai usor sa stam pe loc, sa nu ne ostenim sa schimbam macazul acum cind este atit de cald. Voi incerca sa fiu mai accesibil, mai putin „serios“, ma voi stradui sa gasesc aspectul anecdotic mai curind decit pe cel intelectual in povestea pe care o povestesc.

Poveste despre un uitat „mic“ si un uitat „mare“: Petre (Petru) P. Ionescu, filozoful ratat – si nu din propria sa alegere –, si Camil Petrescu, scriitorul si filozoful, inca ne(re)descoperit pe cit s-ar cuveni poate. Despre cel de-al doilea nu trebuie sa adaug insa prea multe amanunte: in cultura publica (am preluat aceasta notiune de la H.-R. Patapievici; mai tirziu, cind va fi mai racoare, o vom discuta mai in detaliu), Camil Petrescu se afla undeva la granita dintre memoria activa si cea virtuala. Romanele sale sint amintite (cel putin) in contextul discutiei despre necesitatea sau inutilitatea canonului literar; piesele mai putin poate, cu toate ca articolele sale despre teatru au fost re-editate recent.

Camil Petrescu, poate mai mult decit oricine in cultura romana moderna, ar putea servi drept caz exemplar, de analizat in cadrul discutiei purtate in jurul definitiei culturii romane ca fiind in esenta o „cultura de literatori“.

Petru P. Ionescu se face cunoscut in 1939, cind publica in colectia „Ope