Jocul de-a demisia, impins pana la limitele ridicolului, a scazut cota de popularitate a premierului si a Aliantei, oferind in acelasi timp un nesperat balon de oxigen PSD-ului. Dincolo de impresia proasta, sunt totusi chestiuni care merita studiate mai atent spre a vedea daca Tariceanu e las, superficial etc. sau daca a fost pus intr-o postura din care, pur si simplu, nu mai avea loc de intors. Chestiunea cu alegerile anticipate este o dorinta expresa a presedintelui Basescu. Si e perfect justificabila. Exercitarea puterii, conducerea tarii, mai ales intr-o perioada in care reformele de esenta sunt vitale, cand scadenta se apropie vertiginos, necesita o majoritate parlamentara puternica. Traian Basescu a pedalat cat a putut pe varianta anticipatelor, chiar daca uneori fara prea mari menajamente fata de orgoliul liberalilor si al premierului Tariceanu. Noul Guvern a preluat raspunderi uriase si a incercat sa se achite cat mai onorabil si rapid de ele, conform promisiunilor din campania electorala. In ceea ce-l priveste pe proaspatul lider liberal si prim-ministru, desi era suspectat de superficialitate, si-a luat rolul in serios si s-a pus pe treaba, demonstrand ca poate conduce bine si un mare partid, si un guvern de coalitie. Numai ca, intre timp, lipiciul la popor al presedintelui si cateva lovituri de imagine bine orchestrate s-au rasfrant asupra PD, facandu-l sa preia locul fruntas in cadrul Aliantei, lucru care i-a nemultumit pe liberali. Alianta, insa, era pe val, iar varianta cu liberalul Stolojan premier dupa anticipate mai atenua amaraciunea. Supus la presiuni si dinspre Cotroceni, si din interiorul propriului partid, Tariceanu a acceptat anticipatele si a gasit motivul cu sentinta Curtii Constitutionale pentru a iesi vertical din scena. Chiar daca fortarea alegerilor anticipate era destul de neclara. Trebuia numit un nou premier, care sa cada la vot, apoi