Spectacolul teatral este act de cultura. Sau se doreste a fi unul. Si chiar asa se petrec lucrurile uneori. Alteori – destul de des – izbuteste doar sa fie un act de subcultura sau pseudocultura. Dar nu despre asta este vorba aici. Intrebarea care isi cauta raspuns se refera la mizele culturale din interiorul unui act cultural in sine, adica unul care el insusi creeaza cultura. Iar a identifica mizele culturale presupune, mai intii, a defini ce se intelege prin acestea. Este vorba despre cultura in acceptiunea larga prin care cuprindem in interiorul notiunii toate formele de manifestare ale spiritului uman? Sau este vorba numai despre o cultura inalta, despre eruditie, despre elite? In ce ma priveste, optez pentru prima varianta, intrucit presupune o diversitate mai mare si o include si pe a doua, singura conditie fiind ca aceasta din urma sa se afle in buna companie.
Diversitatea constituie un factor necesar intr-o cultura teatrala vie, atenta si receptiva fata de vremea sa si de spiritul timpului in care se manifesta. Aceasta insusire este insa doar conditia necesara, nu si suficienta pentru a construi un climat teatral sanatos. Cealalta cerinta, obligatorie, o reprezinta calitatea produsului teatral. Iar calitatea nu este straina de mizele culturale pe care fiecare spectacol le incumba.
O alta distinctie se cere a fi facuta. Exista astfel spectacole a caror miza este una pur culturala, ce isi au punctele de referinta in istoria artelor sau in literatura universala si nationala. Alaturi de ele, regasim si creatii a caror miza este cultural-sociala sau politica.
Multe ar fi exemplele de dat. Se numara printre cele din a doua categorie spectacolele lui Mihai Maniutiu, precum Electra sau Bacantele, adevarate studii de antropologie a raului totalitar. Tot aici trebuie mentionate productiile care iau acea forma acuta de cultura a preze
