Un coleg de generatie (alta generatie), Vivi Dragan Vasile, spunea tot timpul ca nici o guvernare de pina acum n-a realizat cit de mare e miza filmului romanesc: poti iesi astfel in lume si poti, in acelasi timp, nu sa schimbi neaparat, dar sa insemni foarte mult. Pe vremuri se intimpla ca oamenii sa se ataseze de un film, ceea ce acum se petrece mai rar.
De citiva ani, de cind sint oameni care iau premii internationale si au succes, miza a inceput sa creasca; dar sentimentul meu e ca, dincolo de multele vorbe frumoase, sint in continuare putini cei care-si dau seama ca atit filmul romanesc, cit si industria cinematografica de la noi (care-a crescut acum, se fac multe filme straine in Romania) sint un joc foarte puternic.
Nu e suficient sa faci clipuri de promovare a Romaniei cu imagini din Cold Mountain. Spun cu totii „Ce minunati sint tinerii nostri!“, dar nimeni nu merge mai departe, sa vada ce capital de promovare inseamna ei.
Ne laudam ca filmul romanesc a iesit in lume, dar ce facem noi pentru asta? Sint doua cai – fie ii laudam in continuare pe Puiu et co., fie ne uitam ce naste asta, daca se poate pune o caramida pentru ceva.
Dupa proiectia de la Cluj a Mortii domnului Lazarescu, au fost multi oameni atenti la impactul social al filmului. Problema e ca foarte rar apar ocazii de felul asta, sint doua-trei filme bune pe an, la distanta mare unul de altul, iar spectatorii n-au sentimentul continuu al unei cinematografii care vorbeste despre ei. De aceea sint foarte curios ce va genera filmul lui Puiu din acest punct de vedere, care va fi miza lui la nivel micro, dincolo de premii si festivaluri. Cit de dornic e omul sa se duca la un astfel de film, sa-si asume problemele lui, sa le interpreteze.
Aici e miza. Sint mult prea putine sansele pe care le avem de a relationa cu o cinematografie a realului, daca intrebi lumea
