Termenul „miza“ mi se pare inspirat: suma pusa pe masa la jocurile de noroc. Unii, cum se stie, au mizat cu nevasta sau casa ori cu tara. A miza pe cultura s-a vazut destul de rar. Miza presupune, insa, si asumarea regulilor unui joc de catre participanti. La noi, ideea de noroc in urma unei incercari individuale prevaleaza. Ideea de fortare, de stimulare a intimplarii care te poate satisface sau nu. De fapt, ideea de acrosaj al unui viitor posibil. Mizele in cultura romaneasca de azi sint inca, in buna masura (sau rea masura), pe masa oficiala a banului public: in film, in teatru, in dans, in subventia de carte. Des invocatele exemple – si pe buna dreptate – ale editurilor Polirom, Humanitas, Paralela 45 arata demonstrativ ca se poate, dar exemplele devin, astfel, exponate ale unei realitati care e bazata foarte mult pe o slabiciune de fond: scaderea drastica a cititorilor, a publicului amator de cultura.
Cei care citesc par sa apartina unui club tot mai restrins. Cei care scriu despre literatura par si ei constienti ca se adreseaza unui cerc restrins. Cum ar putea fi altfel, deocamdata, cind razboaiele de secesiune literara intre generatiile decenale (‘60-‘70-‘80-‘90-2000) macereaza continuu reflectia teoretica si critica asupra noului si vechiului roman, asupra poeziei?
Sindromul pasoptist e inca un ferment, sufera de el toti cei care depling insuficienta subventiilor si cer. Sindromul lovinescian al sincronizarii e in continuare resimtit ca beneficiu al disparitiei cenzurii, sufera de el toti cei care scriu si creeaza trendy. Dar ghetoizarea lumii culturale e un fenomen vizibil si prin slaba apetenta pentru dezvoltarea circuitelor culturale, ramase tributare modelului interbelic. Iar interbelicul cultural secreta in continuare fascinatia maniheista a celor care spera/doresc perpetuarea unui paradis al ideilor care sa faca „jocurile“ in procesu
