Am urmarit cu deosebit interes, uneori chiar cu sufletul la gura, dezbaterea pe care a deschis-o Observatorul cultural cu privire la mizele culturale ale Romaniei de azi; dar mi s-a parut si mai interesant ca o parte a dezbaterii a coincis cu suplimentul dedicat criticii de teatru, un domeniu fata de care, fireste, am un interes profesional atit de profund personalizat incit se confunda, intr-o buna masura, cu propria mea existenta. In mai multe cazuri, propriile mele pareri coincideau cu cele ale partenerilor la dezbatere, ori macar erau solidare cu nervozitatile lor intemeiate si... reflexive. Sigur, uneori, mai rar, n-am empatizat. Fiindca am scris, in ultimii vreo zece ani, atit de mult in cimpul care intersecteaza ambele teme, mi-e foarte teama sa nu ma repet plicticos; dar, pe cale de consecinta, o sa incerc sa nu cad in extrema de a expedia problemele intr-un soi de „opinie jurnalistica“ din cele cu care ne-au obisnuit specialistii de OTV.
- Mitul rau si pagubos al jertfei de furnica
Da, sint absolut de acord cu toti acei parteneri la dezbatere care semnaleaza ca absenta mizelor e pricinuita de continua si pagubos consecventa noastra incapacitate de a gindi proiectiv si de a construi pe termen mediu si lung, dincolo de... lungul nasului. Probabil lucrurile sint cel mai bine sintetizate de asertiunea Iuliei Popovici ca miza culturala a Romaniei actuale e chiar Romania. In fond, in ansamblu, la o privire globala, ce indreptatire, ce legitimitate adevarata ar putea avea orice actiune cu substanta culturala intr-un spatiu, daca nu tocmai asumarea (dincolo de orice propaganda, in insasi fiinta ei, in devenirea acestei fiinte) identitatii individuale si comunitare? Cultura romaneasca are, ca miza majora, cred, tocmai iesirea din haotica ei nepasare – altminteri narcisica – fata de sine, si intrarea intr-o era de reala maturitate, aceea a responsab
