La interogatoriul vechilor dilematici, am declarat ca insipida supa de pastirnac a demisiei lui Tariceanu ar fi fost leorpaita de pacientii marelui sanatoriu numit Romania fara nici un chef, ca obligatie a unui tratament dinainte stabilit.

Faptul ca pupilul mult prea ascultator al lui Basescu nu s-a lasat pina la urma sacrificat, dindu-i cu flit tutorelui predispus sa verse cu mare arta o lacrima de compasiune pe mormintul sau politic, asa cum a facut-o si cu Stolojan, nu echivaleaza citusi de putin cu o sinucidere, ci mai degraba cu o

neasteptata reincarnare.

Cum-necum, Tariceanu a mirosit ca abia anticipatele pritocite de Basescu l-ar fi scos definitiv pe linia moarta de la capatul tunelului, acolo unde pufaie cu mare succes fostele locomotive ale Conventiei Democrate, Victor Ciorbea, poetul Radu Mischiu si liderul zonal Emil Constantinescu.

Mai mult decit atit, vazind ca presedintele o tine gaia-matu cu vizitele de lucru tovarasesti la podul spritului de la Buzau, premierul a plusat si el, culcindu-se, in deplasare, la picioarele sinistratilor, pe dusumea si pe glod, sa simta si coasta-i liberala junghiul si oful din noroaiele

patriei.

In polemica surda a populismului de partid si de stat, Tariceanu pare dispus sa aplice tactica de lupta a mahmurului si, in ideea cuiului care-l scoate pe alalalt cui, in clipa cind Basescu se va da mare ca a peticit podul, el sa se culce la umbra pilonilor, alaturi de napastuitii soartei, ca sa-i demonstreze

jupinului ca nu-i nevoie sa stai calare pe urna de vot ca sa te intorci la popor.

Taman aci, la portile Orientului, unde in ultimii cinci sute de ani nimeni nu si-a zvirlit coroana de pe crestet si sceptrul din mina decit daca navaleau, pe nepusa masa, turcii, muscalii sau amantele, vaporeanul ar fi vrut ca motociclistul sa-si faca hara