Amintirile zarnesteanului Gheorghe I. Patea, despre vremurile in care a trait in rai.
Naluca dintre cetini
Gheorghe Patea n-a mai ajuns in padurea copilariei sale de-o viata. Ne multumeste ca l-am adus cu masina ca sa mai vada o data raiul in care a trait. Locul se numeste La Rudarita: o poiana cu doua case din barne smolite, inconjurata de codri batrani. Aici, intr-o alta casa, care acum nu mai este, s-a nascut si a trait pana la varsta de sapte ani. Bunicul sau, Gheorghe Clinci, a fost om al padurii, taica-sau, Ioan, la fel. Sefi peste lemnari, oameni care iubeau codrul cu habotnicie, pasind prin el ca printr-o biserica. Pe tatal sau aproape nu l-a cunoscut. Statea mai mult jos, in sat, in Zarnesti, avea in paza alt munte. A fost ucis pe front, tocmai cand el se pregatea sa mearga la scoala. Asa ca Gheorghita a copilarit cu bunicul, de la care inainte sa invete sa scrie a invatat abecedarul naturii: ce inseamna padurea, toate semnele si tainele ei. Acest bunic devenise legenda. Se zicea despre el c-ar fi ajuns sa cunoasca fiecare copac din intinderile de codri care invelesc Piatra Craiului, ca si legat la ochi ar fi tinut poteca padurii pana hat, sus, pe culmea golasa a muntelui. Gheorghe Patea si-l aminteste atat de bine, incat am senzatia ca batranul stapan al padurilor vine spre noi pe sub cetinile de brad: un om gros la trup, cu pasul usor si mustacioara subtire, imbracat in cioareci si cu cheptar, pe care atarnau, uneori, decoratii din primul razboi mondial. Furisat inaintea nepotului printre arbori, intoarce din cand in cand capul si striga: "Haida, Gheorghita, hai!...".
Ajuns si el, in prezent, in caruntetea vietii, la cei 74 de ani, Gheorghe Patea isi aminteste cu o precizie incredibila cei sapte ani petrecuti in mijlocul codrului, rastimp fericit, in care n-a iesit nici o zi din padure, nici macar de Paste sau de Craciun: "Pana