In istoria relatiilor tensionate cu Romania, FMI a mai intors o fila. Poate cea mai deranjanta dintre toate. A cerut, pentru a aproba un acord cu Romania, desfiintarea pur si simplu a obligativitatii contractului colectiv de munca la nivel national sau de ramura, ce este un element-cheie in reglementarea raporturilor de munca in lumea europeana. Complet descurajanta nu este cerinta in sine, care, desi discutabila, exprima un punct de vedere la care se are dreptul, ci formularea sa cu totul inacceptabila de catre FMI, care nu are nici o jurisdictie in domeniu, fiind alte organizatii internationale care se ocupa cu problema.

Este un element nou in relatiile FMI cu Romania. Au mai existat si pana acum frictiuni, conflicte, comportamente sfidatoare din partea FMI la adresa Romaniei. Punctul culminant a fost atins in 1999, cand FMI a inclus, in mod insultator, Romania intr-un experiment pentru tari aflate in prag de incetare de plati externe, cu toate ca, asa cum s-a si dovedit, nu era deloc acesta cazul Romaniei. Atunci, dupa ce constatase ca trebuie sa salveze de la faliment tari lasate craca de capitalul privat international, FMI a vrut, prin asa-numitul experiment “impartirea poverii“ (“burden sharing“), sa impinga capitalul privat sa contribuie la o solutie. Dar cum?! Nu obligand capitalul privat sa acorde sprijin tarilor in restriste, pentru ca acesta ii dadea cu tifla, ci interzicand tarilor la ananghie sa foloseasca bani publici (de la FMI, Banca Mondiala sau BERD) pentru a-si achita datorii contractate de la banci private, constrangandu-le de fapt sa se reimprumute din surse private pentru a-si refinanta platile. Romania a fost victima a acestui experiment si putin a lipsit sa intre in incetare de plati externe, trimisa fiind atunci la moarte de catre FMI sa se imprumute pe piata privata pentru a achita o datorie contractata din surse private. Dar, ca