Dupa caderea comunismului, lucrurile nu au mers struna în Romania, ci s-au poticnit în fel si chip, atat la nivel politic, cat si social, economic, etic. Dar era previzibil sa se întample asa. Societatea era fisurata, tara, fragilizata, mentalitatea, partial robotizata. Termenul postcomunism nu a fost, de aceea, utilizat de la început, din 1990, pentru ca el era înca inadecvat. A fost preferat termenul tranzitie, întrucat era mai putin tensionat, continea chiar o forma de neutralitate si ambiguitate acceptabile pentru toata lumea: si pentru comunisti, si pentru anticomunisti, si pentru apolitici, si pentru cei care habar nu aveau ce se întampla în si cu tara lor. Mentalul colectiv romanesc a înregistrat, în schimb, un alt termen care, chiar daca nu a fost pronuntat ca atare, a functionat la nivel invizibil: acela de criza. Daca prabusirea comunismului decapitase criza absoluta de sistem materializata de regimul Ceausescu (si înaintea acestuia, de regimul Gheorghiu-Dej), postceausismul (mai degraba decat postcomunismul) a adus în vizor o criza acceptabila, normala, produsa de debusolarea tranzitiei, la toate nivelurile. Totusi, nu neaparat ingurgitabila. Anul 1990 a fost emblematic în acest sens, plin de tensiuni, discordii, ranchiune, frustrari, fratricide etc., dar si de ironie jucausa, fantezie, solidaritate, stari de gratie - un an foarte interesant de studiat, cred, de istorici, politologi, psihologi, psihanalisti, jurnalisti (spun aceasta, fiindca eu însami l-am cercetat cu asupra de masura, considerandu-l a fi definitoriu pentru mentalitatea romaneasca). Sindromul crizismului a aparut odata cu prestatia lamentabila a proaspatului regim Iliescu, marcat de sechele totalitare, si de înaltarea în rang a noului organism politic, Frontul Salvarii Nationale.

De-a lungul celor 15 ani care au trecut de la caderea comunismului în Romania, crizele s-au manifest