Ma grabesc sa precizez ca retinerile mele nu au la origine nici compasiune, nici vreo moralitate superioara. Pur si simplu, mi-a trecut prin minte o ipoteza care m-a obligat sa fiu prudent.

Vad ca din toate partile se arunca de cateva zile cu pietre spre un stalp al infamiei autohton pe care e scris numele d-lui Tariceanu. Usor comic, nu? Intr-o tara si, mai ales, intr-o politica in care exista numai caractere tari, de bronz, d-l Tariceanu si-a permis, se zice, sa dea dovada de o nepermisa slabiciune.

Intr-o tara si, mai ales, intr-o politica in care cuvantul e cuvant, si nimeni nu-si permite sa incalce nepedepsit aceasta regula sacra, d-l Tariceanu a indraznit sa se razgandeasca.

Intr-o tara si, mai ales, intr-o politica in care respectul pentru onoare e traditional, face parte din ceea ce am putea considera modul nostru curent de a gandi, d-l Tariceanu s-a dezonorat, se spune, iesind din rolul care i se atribuise in scenariul pus la cale inaintea marilor ploi.

Pietrele sunt insotite, bineinteles, de reprosuri. Multe si grele, cum se intampla atunci cand se aplica aceasta pedeapsa din vechime: linsajul prin lapidare.

Reprosuri in legatura cu care eu as evita sa ma pronunt, deocamdata, din doua pricini: nu-mi e foarte clar ce anume a determinat „razgandirea“ d-lui Tariceanu, iar a azvarli cu pietre fara sa fii sigur din ce motiv o faci mi se pare un gest cam stupid.

Se zice ca d-l Tariceanu e ezitant, slab.

Poate.

Se zice ca d-l Tariceanu nu mai e credibil.

Poate.

Se zice (asta spun khmerii portocalii) ca d-l Tariceanu nu mai e decat „un cadavru politic“.

Nu comentez.

Se zice ca d-l Tariceanu e inamorat de fotoliul sau de la Palatul Victoria.

Poate.

Nu lipseste nici acuzatia ca d-l Tariceanu ar fi „un tradator“