Citind volumul lui Alexandru Lungu ziditor de umbre/ inaltand zadarnicii, mi-am spus cat de nedrept e ca poetii, mai ales cei trecuti de varsta de mijloc, cu atat mai mult cei aflati departe de tara (dar si cei de aici, dar mai putin implicati in ceea ce se numeste viata literara, cum e Mircea Ivanescu, de pilda), nu isi au criticii lor fideli in Romania, insotitori de drum si ecou al acestei miraculoase arte, care se face din infinitezimale si imponderabile diferentieri si acordari intre cuvinte, din rasucirea gandului in matricea verbului pe care o transcende victorios, daruindu-i sclipiri sau adancimi, lunecari si muzici ce incanta.
Alexandru Lungu a beneficiat totusi de comentarii destule, printre ele unele de exceptie, cum sunt cele ale lui Grigore Grigurcu, care a scris si postfata antologiei de versuri publicate in Romania in 2000 de Nicolae Tone, Ninsoarea neagra, antologie ce da seama de diversitatea formulelor poetice ale autorului, in ciuda unei anume unitati ce tine partial de viziune, partial de felul in care poezia devine gest si intentie de comunicare. Unul din lucrurile care te frapeaza de cate ori citesti versuri de Alexandru Lungu e buna lui comunicare cu suprafirescul locuind in lume, cu ingeresti tinuturi pe care poezia ti le face brusc vecine (luminiscenta alaiului de ingeri pasind puntile insingurarii - spune un vers).
Volumul de acum defineste nu doar un stil, ci si o forma de comunicare artistica ce ii sunt proprii lui Alexandru Lungu: cartea de poezie e pentru el un obiect de arta, in care versurile aforisme, ordonate in tripticuri, stau fata in fata, cum deschizi paginile, cu desenele inscrise de penita sigura pe sine a artistului pe albul paginii contrapuse. Ochi, trunchiuri, radacini, nervuri de frunze, trupuri, serpuiri, albul si negrul in jocuri sofisticate de linii si tuse de culoare, alcatuiesc un semn de descifrat
