“Mai bine sa gresim cu Sartre decat sa avem dreptate cu Aron!“ Cine isi mai aduce aminte astazi de aceasta butada care facea furori in cercurile pariziene in urma cu patru decenii? Adepti ai unui incoerent existentialism marxizant care incerca sa combine radicalismul filosofic al lui Nietzsche cu extremismul politic al lui Marx, admiratorii lui Sartre aveau putine ratiuni sa-l stimeze pe Raymond Aron, autorul care demontase pe pagini intregi sofismele politice ale idolului lor. Aron era vazut drept un rigid aparator al valorilor capitalismului, un anticomunist inversunat, un spirit rece si plictisitor care nu putea satisface in nici un fel setea de autenticitate a celor care credeau ca detin secretul istoriei si nu se puteau multumi cu jumatatile de masura si libertatile imperfecte ale lumii occidentale.

Din perspectiva lor de oameni revoltati si plictisiti de banalitatile societatii de consum, moderatia politica a lui Aron aparea fie ca o forma de mediocritate burgheza, fie ca o fateta a reactionarismului ce nu putea fi tolerat in cercurile progresiste. Pozitia ferma pe care Aron a avut-o fata de Uniunea Sovietica, denuntarea razboiului din Algeria din ratiuni economice (si nu morale), sau critica demonstratiilor studentilor din 1968 si sprijinul pe care l-a acordat atunci generalului de Gaulle (pe care nu a ezitat insa sa-l critice in alte ocazii) nu au facut decat sa adanceasca si mai mult imaginea sa negativa in randul stangii franceze. Inspirata de exemplul lui Sartre, aceasta a refuzat multa vreme sa intre intr-un dialog autentic cu autorul Opiumului intelectualilor. De aceea, calomniile la adresa lui Aron au curs neincetat timp de aproape trei decenii. Peste Ocean, Susan Sontag, intr-unul din puseurile sale radicale de tinerete din anii ‘60, nu se sfiise sa declare ca Aron nu era nimic mai mult decat un spirit corupt de filosofia germana care a ale