Am petrecut recent cinci saptamani binecuvantate la Bucuresti, intr-o gradina in Pipera-sat, comuna Voluntari, cu vedere la Gradina Zoologica si Piata Romana, timp in care m-am putut desfata din plin de suprarealismul Romaniei de azi, ceva ce imi lipseste mult in America, mult prea stabila si de aceea plicticoasa in predictibilul sau. Au fost saptamani de discutii despre istoria comunismului si a Pietei Universitatii, a crizei (rezolvate a) ostaticilor, a castigarii campionatului de fotbal de catre Steaua, cu galeria sa atat de formidabila ca forta, cat si impredictibila si rasista ca nuante de continut, a targului de carte cu uzualele sale lansari de carti si pe alocuri de scandaluri, a oierilor si boierilor si, nu in ultimul rand, a vacilor - da, a vacilor de multe feluri. Intai a aparut in peisaj “vaca si inorogul“, o schita cu nuante aparent medievale, daca nu ar fi racnit de un misoginism cu o clara tenta moderna. In acest prim act, “vaca“ functiona ca metafora a nefericitei prezente a unei anumite femei pe scena politica, o femeie ale carei proprietati fizice accentuate, cat si prezumtiva lipsa de utilaj in privinta materiei cenusii sugerau o paralela cu acest animal pe cat de inocent, pe atat de prost.

In al doilea act, “vaca“ a fost generalizata intru vaci, care acum se pare ca deveneau simbolul in genere al femeilor in viata politica romaneasca. Sau, cel putin, al unui tip de femei - desi criteriile de aderare la specia “vaca“ erau atat de vag definite, incat orice femeie cu prezenta si mai ales functie publica putea usor fi incorporata inocentelor, stupide patrupede.

In al treilea act, cu totul imprevizibil, au inceput sa apara prin Bucuresti niste vaci din ghips. Acest moment de schimbare brusca din registrul mioritico-balcanic in cel postmodern global mi-a produs, curios, si nostalgie, si m-a facut sa ma amuz copios de absurditatea unui