Acum mai bine de o lună, Gabriel Liiceanu lansa la Tîrgul de Carte Bucureşti volumul Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice, făcînd astfel cel de-al doilea pas editoral în proiectul de publicare a scrierilor lui Alexandru Dragomir. Volumul acesta, cuprinzînd 60 de texte presărate de-a lungul a multora din caietele ce alcătuiesc arhiva Dragomir, oferă, într-o formă concentrată, un eşantion reprezentativ din ceea ce înseamnă scrierile acestui filozof.

Fiind un spirit prin excelenţă anticalofil şi un om căruia îi repugna în întregime ideea de a scrie pentru public, Dragomir a fost totuşi un om care a scris. A acoperit zeci şi zeci de caiete, în care aşternea însemnări fugare, scrise sub bătaia imperioasă a inspiraţiei de-o clipă, sau în care desfăşura, sub chipul unor fragmente de întindere variabilă, ideile pe care le considera cu adevărat importante. Şi pentru că nu scria pentru un public sau pentru o posteritate, Dragomir scria din nevoia de a-şi pune ordine în propriile gînduri sau, cum se întîmplă adeseori, din dorinţa de a trăi cu senzaţia liniştitoare că, fixînd o idee pe hîrtie, putea să-şi ia gîndul de la ea, nemaitrăind cu frica că avea s-o uite cît de curînd. În plus, una din temerile de care nici o inteligenţă eminamente orală nu poate scăpa - şi Alexandru Dragomir a fost prin excelenţă întruchiparea unei asemenea inteligenţe - este cea provocată de gîndul că nimic din ceea ce a gîndit nu va rămîne pentru alţii. Şi atunci, în virtutea unui instinct spontan de conservare, o asemenea inteligenţă începe să scrie dintr-un imbold care, cel mai adesea, îi rămîne ei înseşi obscur şi în privinţa căruia, dacă ar fi întrebată, nu ar putea pesemne să spună mare lucru.

,Eu sunt un profesionist al filozofiei. Mediocru probabil, dar un profesionist" (p. 251), scrie în această carte Dragomir şi, citindu-i rîndurile, te înt