Au trecut, iată, mai bine de şase decenii de cînd Arnold Toynbee lansa în oceanul culturii torpila numită postmodernism, torpilă ce s-a dovedit a fi vrednică să scufunde multe dintre navele de croazieră (dar nu numai) plutitoare pe ape line şi pe rute sigure. Şase decenii în care, cu cît s-a vorbit mai abitir despre el, operîndu-se ajustări, aclimatizări, deturnări, răsturnări, îndreptări, cu atât termenul a scăpat de sub control, s-a fofilat tot mai subtil, uneori ofilindu-se aidoma unei plante plăpînde, alteori crescînd ca o buruiană viguroasă. Dacă în literatură şi artele plastice postmodernismul a fost frecvent scărmănat, tors, împletit şi despletit, în muzică puţini au fost cei ce s-au încumetat să-i recolteze probe întru determinarea vitezei ori a concentraţiei de colesterol, lipide sau glucide. Printre acei puţini, un nume, sunt convins, va fi de referinţă: Valentina Sandu-Dediu, care, cu al său volum, Muzica nouă între modern şi postmodern (Editura Muzicală, 2004), săvîrşeşte un necesar şi orignal referendum pe marginea simptomatologiei, statutului şi consecinţelor unui concept ce, de la François Lyotard încoace, s-a identificat cu o ecuaţie intelectuală, înglobînd multiple necunoscute. Logica şi retorica postmodernismului sunt acroşate preponderent în zona fileului ce desparte suprafaţa de joc a modernismului de cea care, ca o variantă antifrastică a nimicului, se doreşte a fi (aproape) totul, altfel spus, ceea ce succede avangardele muzicale. Interesant este că Valentina Sandu-Dediu realizează ea însăşi o întreprindere post-modernă prin înţelegerea proteică a fragmentării ce implică, pe de o parte respingerea centrismelor, parti-pris-urilor, tentaţiilor tendenţioase şi pe de altă parte, afirmarea eterogenităţii şi polivalenţei, ceea ce devine o caracteristică majoră şi un modus operandi al volumului. Ca şi postmodernismul, cartea pare că re-branşează f