Fiecare generaţie are o mitologie a bunelor şi relelor lumii. Secole de-a rândul una dintre cele mai constante ameninţări au fost şoarecii, pentru că se înmulţeau ca şoarecii, dispărea unul şi răsăreau în loc zece, pentru că rodeau totul, pentru că nu ştiau de bariere şi de ziduri, pentru că neamul pisicesc nu făcea faţă nemului şoricesc. Copiilor li se spunea povestea despre băiatul care cânta atât de frumos la flaut, încât a salvat un sat întreg de invazia de şoareci pe care nimeni n-o mai putea stăvili, atrăgând valul cenuşiu al rozătoarelor după sunetele melodioase ale instrumentului său fermecat. Era Orfeul realist al unor vremuri nemiloase. Nu ştiu când va fi apărut nuanţa de gris souris în gama culorilor şi în marcarea vestimentaţiei, dar, cu siguranţă, era într-o vreme în care cuvântul souris evoca imediat o nuanţă anume de cenuşiu, lucru care astăzi nu mai e deloc la îndemână.

În generaţia mea, mitologia orăşenească nu mai includea şoarecii la capitolul rău. Dimpotrivă, una dintre cărţile copilăriei a fost cea cu aventurile lui Mickey Mouse, cu desene viu colorate şi texte traduse după seriile de desene animate ale lui Disney. Chiar dacă, pentru mine, una, răţoiul Donald şi nepoţii lui obraznici erau personaje mai atrăgătoare, nu se poate nega că Mickey avea şi el drăgălăşeniile lui şi te prăpădeai de râs însoţindu-l, din pagină în pagină, pe el şi pe prietenii lui, unul mai animal decât altul. Începând cu griul blăniţei, devenit negru, Mickey îşi pierduse cam toate atributele şoriceşti, în afară de numele de familie, Mouse. Pe vremea aceea ştiam chiar să-l desenez: negru, cu nişte pantalonaşi roşii, cu bretele prinse în nasturi, cu urechi rotunde şi ochi mari, cu faţa acoperită până la jumătate de un soi de mască trasă spre rădăcina botişorului sferic şi mâini albe, înmănuşate. Mic, cu burta bombată, simpatic şi vorbitor, ,şoricelul" era m