Erika Kohut este o pianistă mediocră de 35 de ani, celibatară, care a crescut şi locuieşte încă în mediul restrictiv şi punitiv al mamei obsedată de cariera ei artistică. Rămasă fără bărbat şi autistă social, mama încearcă să-şi ţină fiica cît mai aproape inoculîndu-i dispreţul şi frica faţă de bărbaţi. Cochetăria este semnul frivolităţii şi capitulare de la ţelul suprem al artei care cere inclusiv sacrificiul trupului. Arta ar trebui să răzbune carenţele afective şi să suplinească iubirea, o vulgară diversiune. Viaţa pe care i-o prescrie fiicei sinistra mamă este o odioasă depersonalizare în numele muzicii, pretext superior care justifică orice restricţie socială. Ratarea complexului Electrei, interdicţia genitalităţii şi reprimarea libidoului deviază sexualitatea înspre masochism. În lipsa comunicării cu celălalt sex, a asumării dorinţei erotice şi a seducţiei, cu alte cuvinte, a unei socializări emoţionale, Erika e controlată autodistructiv de impulsurile erotice. Practicile sexuale pe care i le cere lui Klemmer, elevul intrigat şi provocat de comportamentul ei frigid, sînt de o violenţă patologică. Cu toate acestea...

Pianista a apărut în 1983, la doi ani după Luni de fiere, şi mă întreb cărui fapt îi datorează faima acest roman căci, încă de la apariţia lui, problematica psiho-erotică era, la toate nivelele, cu mult sub romanul lui Pascal Bruckner. Astăzi, tema artistului ratat, complexat şi cu o sexualitate deviantă s-a banalizat, dacă nu chiar epuizat, oricum acest tip de conflict a devenit previzibil. Masochismul clişeizat al Erikăi, care nu mai poate contraria astăzi decît printr-o scenă de doar cîteva rînduri şi aia aluzivă şi timorată (legarea de pat ca practică ,tare" e rizibilă), epicul sărac, lipsit de imaginaţie, în fine, discursul indirect, altfel bine scris, şi scriitura cam monotonă fac din Pianista o ,bunicuţă" a genului, un roman