În volumul Pretexte, apărut în 1971, figurează în final articolul Domnişoara Arlette.
După 28 de ani, în 1999, dacă nu mă înşel, în România literară, apărea un articol intitulat simplu Arlette.
Era, cu certitudine, pe vremea în care chipurile semnatarilor traşi în poză şi publicaţi de revistă apăreau întregi.
Comparând cele două variante, mi-am dat seama că prima, cea din 1971, este mai puţin interesantă faţă de cea de a doua, apărută în R.l., mai extinsă şi, pentru cititor, mai atractivă.
În ea există şi un portret al lui Balzac pe patul de moarte schiţat de Victor Hugo.
Ţinând seama de acest lucru, precum şi de faptul că varianta a doua a articolului nu a apărut nici în primul meu volum de memorii, nici în al doilea, (cu o mică excepţie), m-am gândit să reproduc textul al doilea, socotindu-l, istoriceşte, mai substanţial. Cu atât mai mult, cu cât până acum, el nu a avut şansa să fie inclus în întregime într-o carte tipărită...
Spaţiul neîngăduindu-mi, mă limitez la două portrete, de fapt, ambele prezente în R.l., nu şi în memorii.
Sensul ar fi că prefer, pentru viitor, modelul variantei de faţă. Citez:
O fată directă, ageră, cu un aer dârz, concentrat, de alergătoare de cursă lungă... Puţine fraze sincere şi călduroase, s-a întâmplat să-mi fie adresate în scris... decât aceea iscălită de călăuza Muzeului Balzac de la Saché.
Ce m-a frapat în scrisoare este cuvântul innoubliable, ce pare convenţional... Dar fusese, cu adevărat, o întâlnire de neuitat... Data, 13 septembrie 1971. Neavând asupra mea nici un dar, ca să mă achit de amabila ei frază scrisă, am luat pe loc o poziţie actoricească şi i-am recitat Albatrosul pe care îl ştiam pe dinafară... Souvent pour s'amuser les hommes des équipages...
După aceea, Arlette îmi cit
