De ce Brâncuşi?
Mai întîi însă, ca manevră metodologică: De ce Brâncuşi? De ce nu Paciurea?
De provocat un pic această enigmă.
Pentru că e enigmă, pînă la un punct, decizia pe care o ia destinul impunînd un creator în detrimentul altuia. Deşi, valoric, par a nu exista deosebiri în ce-i priveşte.
Nu tot atît de enigmatice sînt "anulările" ce se petrec, aproape legic, în devenirea unei arte endemice, cum ar fi, de pildă, pictura românească. De la ivirea ei, oricum dibuită, pînă la fixarea, tîrzie, a specificităţii ce-i asigură originalitatea. Pare firească "anularea" unui Grigorescu de către un Andreescu, al doilea, deşi emul al primului, "depăşindu-l" în voinţă de stil, în ""desprindere". Cum tot aşa, succesorul lui Luchian, un mult mai tîrziu Tonitza, îl "anulează" pe primul prin radicalizarea/detaşarea imaginii compuse.
Dacă aşa par a sta lucrurile într-o devenire organică, nu mai sînt defel asemenea în cazul altor două figuri proeminente, de data asta ale sculpturii: Paciurea şi Brâncuşi. Binom paradigmatic în ocolirea "anulărilor".
Dacă lumea ar fi evoluat în gustul lui Paciurea, probabil că Brâncuşi n-ar mai fi fost ce este azi pe plan mondial. Ar fi rămas în formula, oricum novatoare, a unui emul rodinian (paciurian, de ce nu?), dar nu atît de novatoare încît să pulverizeze, aproape isteric, tot ce existase pînă atunci.
Lumea însă - lumea artelor - a curs în sensul lui Brâncuşi.
Paciurea - prin viziunile sale şocant himerice - ar fi avut toate atuurile să cîştige cu brio un pariu internaţional, în felul în care o făcuseră, ceva mai tîrziu, nordicii cu imageria lor terifiantă. N-a fost să fie. De ce? Plecase, cuminte, (dar, parcă Brâncuşi nu plecase, şi el, tot aşa de cuminte, de la Rodin?), plecase deci de la potolit armonicul său profesor Vladimir Hegel
