De la debutul său cu romanul Casa Ursei Mari (1978) premiat de Uniunea Scriitorilor, timişoreanul prin adopţie Paul Eugen Banciu (n. Botoşani, 1943) a mai scris vreo treisprezece cărţi, între care nouă romane, un volum de proză scurtă şi două de eseuri.

Somonul roşu transcrie traseul reîntoarcerii protagonistului în oraşul natal, Sibiu, naratorul având grijă să-l lase liber să monologheze, citându-i când şi când meditaţiile cu vocaţie aforistică; dramatismul cernit al acestora conturează deja portretul-robot al înstrăinatului actor al unui sfârşit de partidă, al unei vieţi trăite mereu cu frica de a fi culpabilizat pentru ceva ce nu făptuise. Bătrânul preot al Catedralei, singurul om cu care reuşeşte să stea de vorbă, dezleagă greaua cumpănă în care se afla fostul său elev, acum profesor universitar, şi-l îndeamnă să treacă neapărat şi pe la casa în care copilărise. Zis şi făcut.

Din acest moment începe acţiunea romanului, surprizele ţinându-se lanţ. Astfel, Ştefan Itu va recunoaşte în noua locatară pe Sanda, fosta lui colegă de liceu de care fusese îndrăgostit fără speranţă, confesiunea ei târzie confirmându-i firea egocentrică şi bilanţul aventuros al unei eredităţi. Se conturează deci romanul de familie în care Paul Eugen Banciu şi-a mai încercat talentul, cu rezultate notabile (vezi romanele Remora, 1998, şi Marii fericiţi, 2000). Fapt e că reîntruparea frumuseţii glorioase a Sandei, nu alta decât fiica ei, Graţiela, nu întârzie să intre în scenă, cucerindu-l pe inconsolabilul nostru erou, bărbat mai mult spre cincizeci decât spre şaizeci de ani, divorţat şi cu doi copii adulţi. Conjunctura şi ispitirile, inclusiv alcoolul (se bea serios în acest roman!) fac ca Ştefan să se trezească în braţe cu botticelliana Graţiela, a doua zi, amintirile de cum a devenit cazul fiind vagi. Faptul fiind împlinit, noul cuplu se dedă la desfătări