Turnu Rosu(Foto: Cosmin Romega)
Cu cit se apropiau mai mult de Strada Armeneasca, cavalerii poloni ai regelui Ioan Sobieski isi struneau caii care fornaiau nervosi, simtind mirosul razboiului si al singelui ce avea sa curga.
Trupele turcesti si cele moldovenesti, unite pentru a-i alunga pe invadatori, ii asteptau cu miinile crispate pe iatagane, sabii si topoare, cu ochi fulgeratori, in care mocnea dorul de razbunare pentru umilintele suferite, pentru rudele secerate de taisul polonilor si pentru jafurile din gospodarii.
Acolo, in dreptul turnului bisericii armenesti ridicata de Donig, s-a dezlantuit urgia.
Sabiile au zanganit scurt cind au fost scoase din teaca, capetele sulitelor au lucit in soare, pregatite sa "guste" din carne, puscasii isi atinteau ochii spre viitoarele lor victime, iar totul in jur parea ca a incremenit pentru citeva clipe.
Strigatul de atac a despicat aerul ca un fulger, izbindu-se de zidurile bisericii si ale clopotnitei acesteia, iar apoi totul s-a transformat intr-un iures de tipete, zanganit de arme, urlete de agonie si un riu de singe.
De atita singe cit a curs atunci, zidurile clopotnitei devenisera de-a dreptul rosii, incit, de atunci si pina astazi, i-a ramas denumirea de Turnu Rosu.
Astazi, Turnu Rosu nu e decit unul din stilpii cu care trecutul s-a ancorat de prezent, o cladire din piatra, macinata de timp, de ploi si de vint, iar povestea luptelor ce l-ar fi inrosit de singe e considerata doar o legenda.
Cu toate acestea, atit Turnu Rosu, cit si Manastirea Zamca, cladiri inrudite prin originea lor armeneasca, au fost martore la cresterea Cetatii Sucevei, la invaziile turcesti, tataresti si la cele polone, au vazut inflorirea si apoi decaderea comunitatii armenesti pe ac
