Când vine vorba de ,noutăţi video/DVD", şi ele s-au adaptat la sezon. După niscaiva căutări, trecând peste Bridget Jones - La limita raţiunii şi peste Ladykillers - Cum scăpăm de coana mare (de fapt, mint. N-am trecut peste, am cedat impulsului de a-l vedea încă o dată şi rău am făcut. Din buna mea impresie de la prima vizionare n-a mai rămas nimic, la a doua am găsit filmul plictisitor şi artificial), m-am mai luminat la faţă găsind colecţia completă Tarkovsky pe DVD (nu, respect imperativul categoric de vară şi nu vă voi chinui cu o analiză la sânge a Oglinzii sau Nostalgiei), ultimul Woody Allen - din 2005! - şi un film de război sud-coreean.
Ei, l-a ajuns şi pe acest regizor blestemul cantităţii în defavoarea calităţii. Să tragem o ocheadă către trecutul lui Woody Allen (nu amoros, pentru acela mi-ar trebui mult mai multe pagini), cel mai cunoscut auteur american al anilor '80. Ceea ce s-a văzut din relaţia lui unică şi probabil irepetabilă cu un studio hollywoodian (United Artists, urmat de Orion) - i s-a oferit ,control creativ total asupra producţiilor lui". Atenţie! Paradoxul e că s-a lansat întâi ca actor, apoi ca regizor şi cele mai bune filme i-au ieşit lucrând în ambele ipostaze, vezi Annie Hall. Bineînţeles, aceasta e regula, infirmată de excepţia din Interioare (1978), o analiză psihologică serioasă a vieţii de familie ori a influenţei materne. Mai mult, în Annie Hall, există artificii meta-narative sau chichiţe de montaj (split-screen, subtitluri jucăuşe etc). Pe scurt, un autor serios care revendică influenţe precum Fellini sau Bergman.
Nimic din aceste tendinţe nu a mai supravieţuit în ultimele patru filme de el pe care le-am văzut. Temele sale preferate rămân - cuplul confruntat cu adulterul - dar umorul se subţiază. Ba chiar în pelicula din 2005, Melinda şi Melinda, umorul pluteşte deja la vale, pe apa sâmbetei. De al
