Fidelă unei vechi tradiţii culturale de a ne sta alături în vremuri de grea cumpănă, Franţa ne-a onorat cu cea mai prestigioasă expoziţie de artă picturală din câte s-au perindat, în numele ei, la noi.

Panoul care dă măsura întregii ponderi a expoziţiei este cel care îi înfăţişează pe Claude Lorrain şi Nicolas Poussin, ambii reprezentaţi cu opere capitale, binecunoscute, niciodată văzute la noi; deosebit de acest panou, trebuie luată în considerare ca având aceeaşi eficienţă valorică, prezenţa unor capodopere aparţinând lui Georges de la Tour, Chardin, Fragonard, David, Ingres, Gericault, Delacroix, Corot, Cézanne, Braque, Picasso, de asemenea niciodată prezentate în România. Lista e mult mai lungă.

O calitate esenţială trebuie subliniată încă de la început: rigoarea care a prezidat la selecţia unora dintre operele expuse, pentru a se integra temei programate. Dacă nu se ţine seama de această rigoare, prezenţa lor poate să intrige, pentru că ele nu corespund cu ceea ce ştim în general despre artist; un exemplu printre altele: Carabinier şi calul său, de Gericault, unde calul văzut în umbră aproape că îşi pierde configuraţia, căpătând aspectul unei pete cvasiuniforme, care contrastează puternic cu imaginea luminată a chipului şi, parţial, a bustului carabinierului.

La o cercetare atentă devine limpede că expoziţia ne introduce într-un câmp de probleme, rigoarea fiind o condiţie indispensabilă pentru a le explora şi adânci, prin prisma specificităţii franceze şi nu numai. în fond, referindu-ne la pictură, "lumină şi umbră" e problematica dominantă, cheia de boltă a oricărei aplicaţii concrete. Pentru francezi importante sunt claritatea, echilibrul şi temperanţa clasică, virtuţi reunite cu maximă strălucire în opera lui Poussin; dar oare putem vorbi pur şi simplu de francezi acolo unde intervin artişti ca Balthus şi Picasso, a