A fost o vreme în care nu acordam prea mult credit teoriilor conspiraţioniste. în era post-decembristă astfel de teorii au câştigat la noi destul teren, ca urmare a faptului că oamenii constatau mereu nepotriviri, discordanţe între ceea ce se întâmpla pe scena publică şi ceea ce ei, pornind de la premise cunoscute, aşteptau să se întâmple. Au început să fie bănuitori, să creadă că din adâncuri acţionează (conspiră) forţe malefice, care abat evenimentele de la cursul lor normal, le deturnează în vederea atingerii unor scopuri nelămurite. Pe acest fond de incertitudine şi suspiciuni au apărut analiştii, scormonitorii dedesbuturilor, despicătorii firului de păr în patru, alcătuitorii ingenioşi de scenarii. Construiau cu frenezie ipoteze de interpretare a evenimentelor de pe planetă şi de la noi, veneau cu explicaţii, luând în calcul nu doar ceea ce se afla la vedere, ci şi tot felul de elemente presupuse. Pentru a nu mă contamina de scenarită, o boală a timpului nostru, m-am ţinut departe de soiul acesta de exerciţii, bazate în prea mare măsură pe deducţii şi aproximări. Nu voi putea evalua corect ce se întâmplă în jurul meu, îmi spuneam, decât numai dacă mă iau după date controlabile. Refuzam să iau în considerare fapte care mi se ascundeau vederii, chiar dacă le presupuneam existenţa.

Aceasta se întâmpla însă mai demult. Azi nu mai sunt atât de sigur că ceea ce văd chiar aşa şi este şi nici nu mai resping ideea existenţei ,forţelor din adâncuri", apte să manevreze evenimentele după plac şi să le dea alt sens şi alt înţeles decât cele proprii, să prefacă albul în negru şi ziua în noapte.

Dar să nu zăbovesc în generalităţi. S-a pus la noi, încă din anii '90, chestiunea dosarelor de la Securitate, lămuritoare, aceste dosare, în privinţa relaţiilor cu funesta instituţie şi a felului în care ea a exercitat represiunea politică în anii comunis