Există, la nivelul generaţiei tinere de azi, o linie de clară demarcaţie între două vârste şi două experienţe diferite. Prima este cea a copiilor Epocii de Aur, care ştiu ce înseamnă alimentaţie ,ştiinţifică" şi cozi nesfârşite, două ore de unic program TV îmbibat de figura Tătucului, şantierul adus până în buza casei părinteşti, cravata roşie de pionier, imnurile înflăcărate, frigul din case şi din oase. Cealaltă vârstă, cu experienţa formativă a postcomunismului, îi leagă pe copiii Tranziţiei mai mult decât ar recunoaşte-o ei înşişi. Nemaiexistând un tipar, un şablon ideologic, ci o libertate absolută, care modelează şi impregnează totul, este interzis a se interzice. Vechea lozincă din '68-ul francez are valoare caracterizantă, definitorie pentru modul de gândire şi comportamentul tinerilor de azi, cei pentru care comunismul e aproape o ficţiune, iar democraţia (fie ea şi originală), o stare de fapt. Crescuţi în faţa televizorului şi a internetului, mergând la şcoală în blugi şi cu telefonul mobil la ureche, umblaţi prin Europa, dar tânjind după o garsonieră în Bucureşti, ei au un cu totul alt sistem de referinţă decât cel care ne-a forjat pe noi, bieţi decreţei prinşi între două lumi, pe o linie de ruptură ce trece prin viaţa şi fiinţa noastră.

E aici o situaţie existenţială similară celei prin care au trecut, cu jumătate de secol în urmă, ,tinerii noştri bunici", trăind coşmarul războiului pentru a se trezi, apoi, în zorii sângerii ai comunismului autohton. Mi se pare semnificativă, din acest punct de vedere, apropierea dintre nepoţi şi bunici (la fel de ,păţiţi") în paginile volumului plurimemorialistic O lume dispărută. Paul Cernat, Ion Manolescu, Ioan Stanomir vin către vârstnicele lor rude nu numai pentru a primi clasica dulceaţă şi subvenţia unui bilet la cinema. Ei simt că în proximitatea, în mediul acestor oameni atât de apropiaţi pot re