Saptamina trecuta, Ministerul Culturii si Cultelor a aprobat finantarea listei suplimentare propuse de Consiliul National al Cinematografiei. Se vor face inca zece filme din bani publici, printre cistigatori numarindu-se Sergiu Nicolaescu si Corneliu Vadim Tudor. Ministrul Culturii sustine ca membrii comisiei de jurizare au fost alesi in guvernarea trecuta. Indiferent de motivatii, este ciudat si inexplicabil cum s-a ajuns ca sub mandatul Monei Musca sa fie finantate filmele lui Nicolaescu si Vadim.
Ministerul Culturii a inregistrat pagube „rezonabile“ la ultimele inundatii – evaluate la 15 miliarde de lei (vechi), ele privesc in general biserici, manastiri (Voronet, Dragomirna) si case memoriale. Asta, fiindca patrimoniul cultural imobil al Romaniei n-are multe lucruri in comun cu satele Moldovei. Si pentru ca, s-ar putea spune, pina si natura are limite, tocmai acolo unde pradatorii sint destui si „daunele colaterale“, suficiente.
Pradatorii culturii romane nu sint animale de galerie, nu umbla precum cirtitele pe sub pamintul reavan pe care-si duc roabele generatiile de truditori intru construirea institutionala a domeniilor artistice (al caror ultim batalion e condus acum, cind calare, cind pe jos, de doamna Musca). Acesti pradatori umbla la suprafata, printre noi, iau parte la colocvii si mese rotunde, seminarii si conferinte de presa. Au trecut prin vremurile de penurie rezistind prin cultura si amagindu-i si pe altii cu flamura disidentei si a puritatii estetice. Au fost primii care-au salutat zorii Revolutiei si cei dintii care-au imbratisat, niste ani mai tirziu, versiunea loviturii de stat. Altii, cei mai tineri, au aderat din proprie vointa la crezul artistului demiurg, au invatat lectia militantismului de casta si de cafenea si deviza lui „cine nu-i cu noi e impotriva noastra“. Lor, tuturor, arta le-a dat un drept divin, acela de
