Citeodata – in literatura, in filozofie sau chiar si in stiinta – ne intilnim cu fenomenul straniu al uitarii de sine. L-am amintit nu de mult pe Rimbaud, poetul care s-a renegat si a abandonat poezia inainte de a implini douazeci de ani. Daca ar fi depins doar de el, s-ar fi auto-condamnat la uitare eterna: „J’ai essayé d’inventer de nouvelles fleurs, de nouveaux astres, de nouvelles chairs, de nouvelles langues… Eh bien! Je dois enterrer mon imagination et mes souvenirs“ (Adieu, in Une saison en enfer).
Un caz interesant este cel al americanului Joseph Wood Krutch. Nascut in 1893, el devine faimos prin publicarea in 1929 a unui volum „existentialist“ avant la lettre, intitulat The Modern Temper, la citiva ani doar dupa ce-si obtinuse doctoratul la Columbia University in New York. Influentat de lectura lui D.H. Lawrence si Aldous Huxley, Krutch punea in evidenta la primul tendinta de a distruge orice iluzie in cautarea fara de compromis a adevarului, iar la al doilea, cinismul si abisul in care se impotmoleau inevitabil cursele fara sfirsit de la o stare de spirit la alta, purtate in umbra unei interogari neintrerupte a sinelui: „The destructive criticism culminating in Freudianism and the new psychology has opened abyss bellow abyss, and the spirit plunges headlong“ (Literary Review, septembrie 1921).
The Modern Temper este o lectura surprinzatoare pentru cineva care traieste cu imaginea unei Americi dominate de pragmatismul filozofic al lui Dewey si de realismul literar (chiar daca aici nuantele sint foarte diferite, de la Dreiser la Hemingway sau de la Whitman la Steinbeck). De la bun inceput, Krutch are o banuiala: in spatele acestei stari de spirit pe care incearca sa o defineasca sta ascuns narcisismul fara de limite al individualitatii moderne care, „being s…t extremely important to itself, it assumes that is extremely important to
