Intrebarile Observatorului cultural ma pun intr-o dilema: pe de-o parte, s-ar cuveni sa raspund, caci se cuvine sa raspunzi la intrebari. Pe de alta parte insa, cred ca, raspunzind, se intra in logica unor intrebari care nu ar trebui puse. Voi incerca sa explic atunci, pe scurt, de ce asemenea intrebari referitoare la esenta si sensul culturii noastre, la viitor si la valoarea „reala“ a operelor care sint produse in zilele noastre, nu trebuie puse si astfel, fara sa raspund, totusi, intr-un fel voi da un raspuns.
Dar cind devii constient de existenta corpului tau, boala, raul, batrinetea si-au facut aparitia. Asa se petrec lucrurile si in domeniile asociate vietii sufletului si chiar spiritului: artistul desavirsit creeaza direct, natural, spontan, asemenea naturii, fara efort. Muzica se desprinde aproape in inconstienta de un Mozart, dar chiar si un olar adevarat produce vasele aproape de la sine, de parca ele i-ar creste din degete. Omul inspirat nu mai delibereaza, nu mai are ezitari, nu mai cauta, nu mai revine asupra celor facute sau scrise: inspiratia sa se revarsa ca un suvoi de neoprit, fara eroare. La fel se intimpla cu oricine care e cu adevarat stapin pe domeniul sau – un artizan, un cunoscator, un om practic, un om de stat.
El stie indata, din intuitie, ce trebuie sa faca, de parca s-ar face una cu obiectul actiunii sale, identificat cu ea intr-o indistinctie psihologica. Reflexivitatea, departe de a fi – asa cum se crede de multe ori – o dovada de superioritate, este, dimpotriva, semnul unei relative slabiciuni. Ea marturiseste deja incertitudine, oboseala, teama de epuizare si anunta declinul. Poate chiar il si cauzeaza, de la un moment dat inainte.
Ceva asemanator se poate nota si in viata colectiva a unei culturi. Avem o veche obsesie pe aici: sa ne lasam obsedati de eterne intrebari identitare sau sa interogam neobosi
