Care sint mizele culturale ale Romaniei de astazi? Formulata astfel, intrebarea suscita imediat un numar de alte intrebari. Acceptind ca notiunea de „mize culturale“ ar fi foarte intuitiva (fapt pe care, sint convins, multi ar fi inclinati sa-l conteste), ce inseamna exact, in acest context, „Romania“? Este vorba despre societatea romaneasca si, deci, despre valorile care, in urma unei libere competitii mediatice, ajung sa domine mintea publica? Este vorba despre acele centre de decizie in care, folosind intreaga forta a institutiilor birocratice, (ministere ale educatiei si stiintei sau culturii, agentii de dezvoltare), se elaboreaza politici culturale menite sa standardizeze reprezentarile noastre despre noi insine?
Sau este vorba despre „spiritul romanesc“, despre un fel de noosfera pe care o putem contempla numai daca acceptam ca „Romania“, fie ea si „de astazi“, reprezinta o unitate in acelasi timp ideala si reala, de dincolo de diversitatea iluzorie a aparentelor (de exemplu, „aparenta“ conflictelor si intereselor „de grup“).
Ca sa simplific radical lucrurile, voi vorbi despre „mizele culturale“ exclusiv ca despre ideile si valorile ce insufletesc publicul instruit. In opinia mea, tendinta cea mai sesizabila a grupurilor educate este aceea de a reveni la presupusul program al „generatiei de aur“ a anilor 1930. Aceasta preeminenta se leaga de convingerea, diseminata de scoala si de intelectuali mediatici influenti, ca, prin reprezentantii ei straluciti care s-au impus in lumea larga sau si-au asumat riscul de a-si transmite mesajul in conditiile vitrege ale comunismului, aceasta generatie a dovedit ca Romania poate reprezenta, in plan cultural, o putere europeana. Confuzia intim legata de acest ideal interbelic oferit cu insistenta prezentului este aceea dintre spiritul si litera sa: ambitia si curajul intelectual pe care le atribuim t
