Mă văd obligat de împrejurări să scriu din nou despre atentate. Dacă prima serie a făcut victime la propriu, cea de-a doua, nereuşită fizic, a avut, mi se pare, un efect psihologic mai mare. "Sîntem încă aici, poliţia voastră nu e în stare de nimic, avem situaţia sub control şi putem oricînd să mai punem bombe cînd şi unde nici nu vă aşteptaţi. Primele atentate nu au fost un caz izolat ca-n Spania sau Statele Unite, teroarea abia acum se instaurează", a părut să fie mesajul acestei a doua serii. Şi, în consecinţă, Londra a devenit numai ochi. Ochii celor care merg cu metroul sau autobuzul şi aruncă priviri îngrijorate, pe sub sprîncene sau pe deasupra ochelarilor, celor cu pielea mai închisă la culoare şi mai tineri (care sînt peste tot în Londra). Dacă se întîmplă să mai aibă şi un rucsac (şi se întîmplă, cam cîte unul în fiecare vagon de metrou), privirile sînt însoţite de cîte o pauză de respiraţie. Apoi ochii se îndreaptă scurt către alţi ochi care par la fel de neliniştiţi, pentru confirmare: "Ai văzut şi tu? Crezi că e OK?". "Am văzut, nu ştiu ce să cred", poate fi răspunsul celeilalte priviri. La urcarea în metrou oamenii au început să facă manevre ciudate. Nu se mai urcă pe uşa cea mai apropiată. Intră în vagon numai după o scurtă evaluare de ansamblu a situaţiei. Sînt persoane care par brusc să prefere o uşă mai îndepărtată. În autobuze lumea se înghesuie la parter şi cît mai aproape de uşă. Uneori nici intervenţia şoferului, care le spune că sînt locuri la etaj, nu-i convinge să se mişte de acolo. După cele două experienţe anterioare, se crede că locurile de sus sînt cele preferate de plasatorii de bombe. Ochi neliniştiţi sînt şi prin magazine: cei ai oamenilor de pază, din privirea cărora a dispărut orice urmă de plictiseală. Studiază clienţii discret, dar atent. La fel şi poliţiştii de pe stradă, care-şi scrutează sectorul. A apărut şi o formulă pe care ţ