La Bruxelles, dar şi în toate ţările europene, efortul de înţelegere a eşecului Constituţiei Europei ar trebui să continue. Motivaţiile pe care liderii europeni le dau refuzului franco-olandez păstrează, din păcate, discuţia în superficial şi promovează, mai departe, o filozofie păguboasă. Nimeni nu neagă că spaimele i-au făcut pe francezi şi pe olandezi să spună, atît de răsunător, NU. Dar spaima de şomaj, tipică pentru orice perioadă de recesiune economică, spaima de imigranţi, tipică pentru orice societate deschisă, spaima de pauperizare, tipică pentru orice civilizaţie cu standarde înalte, au, totuşi, o sursă mult mai profundă decît politicile neinspirate ale Uniunii. Ce vreau să spun este că previzibilele decizii ale UE de a trece la măsuri menite să protejeze locurile de muncă ale cetăţenilor europeni, să înăsprească regulile imigrării şi să oprească declinul nivelului de trai, nu vor rezolva problema fundamentală - astfel se vor trata simptomele şi nu boala. Problema Uniunii este filozofia pe care ea s-a aşezat, de la Maastricht încoace. Semnalez, numai, că această perioadă, în care UE şi-a construit temeliile, a fost o perioadă în care stînga europeană a fost în ascensiune. Nu ştiu dacă este o coincidenţă sau nu, dar e incontestabil că Uniunea este dominată de spirit etatist, de prea mult centralism, de prea multă birocraţie. Uniunea pare că nu mai ştie să se exprime altfel decît prin directive şi acquis, iar regulile care se emit zi de zi sînt, mai toate, restrictive şi nu permisive. Dar birocraţia nu produce locuri de muncă şi nici măcar nu sporeşte securitatea individului pe stradă. Uniunea trebuie să regăsească spiritul din vremea Pieţei Comune şi să adauge la el. În anii '90, elita bruxelleză s-a rupt de poporul european. Dificultăţile adoptării plebiscitare (acolo unde a fost cazul) ale Tratatului de la Maastricht ar fi trebuit să fie un semnal de alarm