Tot iulie ăsta Noul petic de autostradă spre mare este fascinant prin cognitivul său adînc adunat pe cleştarul dur al unei hermeneutici majore a fascinaţiei pentru adevărul propriei tale manipulări. E terapie? Nu, curată nebunie. Pe înţelesul şoferilor, este vorba despre cognitiv, adică o cunoaştere de sine, fiindcă eşti în pustiul ăla de şosea şi deodată apare unul care îţi face semn să te dai dracu' la o parte, că trece el. Aşa sînt eu. Ies pe uliţa copilăriei mele, aia ce duce prin fostul Şulea, acum Ressu, atinge Policolorul, unde am văzut pentru prima oară în viaţă cuvîntul incendiu de mai multe ori, şi iese din Bucureşti prin Căţelu. Sînt singur în oglinda retrovizoare, sînt singur pe autostradă. Arunc caii-putere pînă la 110. Anul ăsta am auzit de un fenomen inexplicabil. Eu am băgat pînă la 150, vreo două minute. Apoi, de frică, am lăsat-o repede la 80. Am vrut să văd cum e? Nu m-a luat valul. Nu-mi vine să cred nici acum... autostrada asta mi-a sondat auto-conştiinţa, deci, pot depăşi orice viteză, aşa, la o plictiseală de drum gol. Dar fenomenul nu mi s-a întîmplat doar mie. O persoană marcantă mi-a spus că şi ea s-a aruncat inexplicabil pînă la 180. Să vadă cum e. Altcineva îmi spune că fără 180 constant nu e om şi că face pe autostradă trei sferturi de oră. Bă, oameni şi şoferi, e clar că autostrada asta verifică păcatul din fiecare. Pardon, singurătatea din ea ne verifică. Mai mult, dă tuturor senzaţia că sînt singuri... ori nu sînteţi singuri, dragi participanţi la trafic? Fiindcă se trezeşte imediat altul să se creadă singur şi să-ţi facă în gura mă-sii cîte un semnal lung cu lampa lui lungă. Deci, tu eşti la 110, să zic. Ei, nu, el este la 150, 180, dă-te, bă, pe banda prostului. Umilit, mă retrag, apoi, iar singur şi stăpîn, uriaş ca suflet, uriaş ca soare în creştet, uriaş ca ins între astre şi iarăşi, bă - de unde îi scot roţile! - altul la 178 pe