Baudrillard (Societatea de consum, comunicare.ro, 2005, traducere de Alexandru Matei) mi-a confirmat o mai veche constatare: şi anume că "timpul liber" nu e, nici el, cu adevărat liber, nici măcar în vacanţe. Într-o civilizaţie a consumului, în care acesta din urmă a înlocuit, pentru o parte a populaţiei (cea pînă atunci mai puţin ocupată - femei neangajate, adolescenţi, copii, chiar vîrstnici), îndatoririle de serviciu, vacanţa devine un loc în care, dacă vrei să fii în vogă sau măcar în rîndul lumii, eşti nevoit să nu te abaţi de la ceea ce se aşteaptă de la tine, ca turist normal. De pildă, la mare trebuie să te duci la plajă, în orele admise, cu loţiunea, umbrela şi pălăria, şi să faci mereu aceleaşi gesturi, care-ţi permit, pînă la urmă, supravieţuirea fără incidente: să-ţi pui prospul, să-ţi scoţi hainele, să te ungi, să intri în apă, dar nu chiar imediat, să te ungi din nou, să bei apă; ca, în finalul a două ore de astfel de militărie de bun-simţ, să te duci în cameră, să te speli, în aşa fel încît după-amiază, iarăşi, în orele permise, să repeţi acelaşi ritual. Aceeaşi etică a datoriei, care ne împinge (pe majoritatea dintre noi) zilnic spre locul de muncă, ne ordonează şi vacanţele. Două din principiile de bază ce-l guvernează pe turistul zilelor noastre (citate şi în capitolul Turistul din volumul Omul secolului XX, coordonat de Ute Frevert, H.-G. Haupt, Polirom, 2002, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu) sînt cel al sănătăţii şi cel al plăcerii (al treilea, cel iniţiatic, îşi are mai puţin locul în vacanţele marine, doar cu ocazia vizitelor la Acvariu, Muzeul Mării sau Muzeul arheologic din Constanţa). Baia de soare zilnică le întruneşte pe amîndouă: statul cu ţîrîita la soare ne asigură sănătate, dar şi bronzul consistent, uniform şi fără arsuri, care va stîrni admiraţia celorlalţi şi recunoaşterea vacanţei marine. Intratul în apă e, evident, şi el un