In cazanul in care dospeste moralitatea clasei noastre politice, demisia Monei Musca apare ca un reper al consecventei si responsabilitatii. Doamna ex-ministru al Culturii a facut ceea ce alti barbati care se cred "de stat" nu au fost in stare: sa-si tina cuvantul dat, sa-si respecte angajamentele.
Principiile politicienilor sunt alcatuite dintr-un fel de pasta moale care se toarna in diverse forme, dupa necesitatile momentului. Ceea ce era ieri bun si irevocabil, maine devine rau si al naibii de revocabil.
Apar intotdeauna conjuncturi noi si, in mod fatalmente, alte comandamente care ii fac pe bietii oameni sa-si calce pe inima si sa se razgandeasca dureros, dar neaparat in fata camerelor de televiziune.
Au fost guvernanti gasiti in situatii de incompatibilitate, cu afaceri gestionate din fotoliul de la Palatul Victoria, acoperindu-si cei mai buni colaboratori trimisi prin parcari sa vada cate zeci de mii de dolari le incape in buzunare la o singura spaga. Si ce daca? Nu se intampla niciodata nimic, nu era nimeni responsabil.
Iar daca se pronunta cuvantul demisie, bietii ministri se indignau rau de tot si se inroseau la obraz la auzul unei asemenea mascari. Acum, Mona Musca a incalcat acest cod al Omertei in ceea ce priveste demisia dintr-o inalta functie in stat sau intr-un partid. Dar, in lumea civilizata, din punct de vedere politic un gest ca al ei nu este altceva decat un reper banal al normalitatii.
Ca membru al echipei ministeriale si in calitate de lider al unuia dintre partidele-pilon ale guvernarii, Mona Musca s-a angajat intr-o actiune politica, al carei scop era doborarea propriului sau sef fie de la Palatul Victoria, fie de la PNL. Si a pierdut. Votul dat de conducerea partidului a fost zdrobitor in favoarea lui Calin Popescu Tariceanu.
Altii, in situatia Monei Musca, s-ar fi repezit
