1995... În urmă cu zece ani, în aprilie 1995, primeam vizita unor prieteni din Franţa. Oameni bravi şi cu bun-simţ, au privit cu multă înţelegere felul în care (se) arăta capitala unei ţări cunoscute mai cu seamă din reportaje televizate: fără comentarii ironice, fără fotografii cu cerşetori, fără priviri scandalizate. Au remarcat potenţialul extraordinar al Centrului Istoric. Clădirile de secol XIX, evidentele influenţe franceze, un anumit aer desuet i-au făcut să zîmbească încurajator. Îmi amintesc cum s-au entuziasmat la gîndul oportunităţilor de care un viitor arhitect (adică eu) avea să se bucure. Am încercat să văd prin ochii lor locurile mele speciale (cerîndu-mi iertare pentru starea deplorabilă a străzilor, convinsă fiind că era una provizorie): biserica Stavropoleos, pe atunci nerestaurată, dar la fel de plină de viaţă ca şi astăzi, culoarea specială a pietrei de la Curtea Veche, pavajul moale din lemn şi curtea interioară răcoroasă de la Hanul lui Manuc, începutul leneş al Lipscanilor din bulevard, porţile mîndre ale Hanului Gabroveni. Au înţeles, sau în orice caz au încercat să înţeleagă, povestirile despre istoria şi identitatea locului. La ceas de seară, am băut un ceai împreună cu părintele Justin în trapeza - mică, pe atunci - a bisericii Stavropoleos şi am ascultat vecernia în naosul încă cernit. Au rămas promisiunea şi speranţa în oamenii şi în anii ce vor veni. 2005!! Timpul şi timpurile au făcut ca vizita să nu fi fost repetată decît peste zece ani. În urmă cu două săptămîni am reluat - aceiaşi oameni - acelaşi drum. La întrebarea mea directă dacă se văd semnele schimbărilor, răspunsul a fost un déja-vu amar: Au remarcat potenţialul extraordinar al centrului istoric. Clădirile de secol XIX, evidentele influenţe franceze, un anumit aer desuet i-au făcut să zîmbească încurajator. S-au entuziasmat la gîndul oportunităţilor de care un arhitect (adică