Există linişte şi linişte. În Louisiana, la apus se bagă în priză copacii electrici şi insectele, broaştele şi păsările de noapte trec la treabă. Toate se contopesc, în cele din urmă, într-un fel de zgomot de fond şi cînd se opresc pentru o clipă te întrebi dacă nu cumva a venit sfîrşitul lumii. O amică din Oakland, California se plîngea de încălzirea globală a climei, pentru că vremea caldă face ca păsările să îi ciripească în cap pînă seara tîrziu şi asta o scoate din minţi. Eu n-am înţeles: nu mai toate păsările ciripesc pînă seara tîrziu? Nu am auzit niciodată de vreun loc pe pămînt în care păsările să fi tăcut cît e încă lumină afară, dar acuma ştiu: Oakland, înainte de încălzirea globală. I-am răspuns că eu trăiam într-un oraş unde, dacă vrei linişte, trebuie să-ţi pui vată în urechi, dar că pe mine, personal, nu mă deranjează deloc faptul că păsăretul şi goangele au şi ele viaţă de noapte. La dracu', ai o singură viaţă şi dacă eşti pasăre sau gîndăcel, nici măcar aia prea lungă. Dar am înţeles ce a vrut să spună de-abia după ce am fost în munţii Ozark şi acolo, dintr-o dată, noaptea era linişte. Era ca într-o vrajă: noaptea, mă puteam auzi gîndind şi puteam vedea mai bine la lumina stelelor. Fiecare sunet avea personalitatea lui distinctă şi avea un înţeles. O ramură căzînd avea rostul ei şi mi s-a făcut pielea de găină la auzul unor sunete necunoscute care ar fi putut fi răsuflarea de pe urmă a unui animăluţ prins de vreo bufniţă. Nici un fel de cleveteală nu cobora din munţi. De acolo am plecat la San Francisco, unde trăiesc (temporar) pe vîrful unui deal, într-o casă magnifică ce dă spre Golden Gate. Aici, tăcerea e adîncă: ceaţa care tocmai s-a vălătucit dinspre ocean a înăbuşit totul într-o materie visătoare şi vătuită. Tastatura mea sună ca o cascadă bubuitoare. Păsările încă dorm în ceaţa dimineţii (sau nu pot s-o străpungă), pentru că trăim într-un nor