Cîrstea cupeţ s-a trezit dis-de-dimineaţă. A pus caii la căruţă; şi-a aşezat bocceaua în care înfăşurase o pîine, nişte carne afumată, cinci cepe şi ceva usturoi, plosca plină cu apă, să-i ajungă pe drum. Şi-a luat sluga şi cîinele. A spus la revedere nevestei, şi-a îmbrăţişat mama şi i-a şuşotit ceva la ureche în timp ce femeia îl privea cu subînţeles, încuviinţînd prin gesturi vizibile vorbele fiului. O rugase să aibă grijă de Safta şi mai ales s-o supravegheze. Zvonurile care circulau prin mahala îi ajunseseră din întîmplare la ureche. Se zicea că femeia lui umblă cu unul Isac cupeţul; i-a spus-o baba Zamfira, i-a confirmat-o Ilinca măcelăreasa. Nu ştia însă ce să facă. Să intre la bănuială? Să nu intre la bănuială? Nu putea Safta lui să-i facă una ca asta. El este bărbat cinstit, cu casă şi afaceri. În plus, aduce de cheltuială acasă. Nu mai departe de luna trecută a fost cu ea la tîrg, şi i-a luat şi rochie cu florile în natural, aşa cum îi plăcuse, şi mărgele roşii de urmuz, să crape vecinele de necaz, şi cintieni tot roşii, şi basma cu flori. Au de mîncare, au şi slugi, şi scule. Nimic nu le lipseşte. Este adevărat c-o mai bate din cînd în cînd. Dar cu dreptate, că-i limbută şi face numai după voile ei şi îi răspunde ori de cîte ori îi cere să n-o mai vadă pe mă-sa, că numai de acolo vine cu patimă de scandal, sau cînd îi cere să aibă grijă cu cine vorbeşte în mahala că nu sînt toţi de teapa lor, ci oameni săraci din tagma prostimii. Este adevărat că nu se împacă deloc cu mumă-sa şi că sare adeseori să le despartă, iar el nu vroia cu nici un chip să-şi lase mama pentru o nevastă ce nu învăţase încă să-şi poarte cinstea ca o negustoreasă. Toate aceste gînduri îl invadară, parcă presimţind că urma să se întîmple ceva rău. Îşi face cruce, mai priveşte o dată la Safta, apoi la mumă-sa, după care se urcă în căruţă şi porneşte încet la drum spre dealul Ştefăneştilor